Autor: Toth Klara

Imagine: Aniko Peter

Al doilea atelier gratuit de psihodramă pentru publicul larg clujean organizat de Societatea de Psihodramă ”JL Moreno” a avut loc la Centrul pentru tineret de pe strada Iuliu Maniu în 11 februarie 2026, s-a întitulat Cine sunt eu în orașul care crește? și a fost condus de către Denis Adomniței și Sergiu Maxim.

Suntem 16 tineri și mai puțin tineri clujeni. Ca introducere se prezintă liderii, aflăm câte ceva despre seria de ateliere „Scena Clujului”, precum și despre locație: „strada în oglindă”, cum o mai numesc clujenii din cauza arhitecturii ei simetrice, cu clădirile aproape identice pe o parte și cealaltă a străzii. Centrul pentru tineret se află la parterul unuia dintre palatele Statusului romano-catolic construite la sfârșitul secolului al 19-lea. Încă de la edificarea lor aceste clădiri găzduiesc la parterul lor magazine, bănci, galerii de artă, având astfel o bogată istorie. Nimic mai potrivit pentru locație decât acest centru, unde au loc diferite evenimente educative, culturale și artistice pentru tineri.

Începem cu trei exerciții tip axă. Ne așezăm pe linia imaginară mai spre unul sau celălalt capăt al ei, ori spre mijloc, după cum ne știm: mai degrabă mereu creativi sau bazați mai mult pe gândirea logică, extrovertiți ori introvertiți, respectiv dacă ne place mai mult sau mai puțin Clujul cum este el acum. Aflăm de la Denis că aceste exerciții se numesc sociometrii.

Bune, sociometriile, pentru a afla despre tine unde te afli pe o scală după un anumit criteriu. Denis ia „mostre” de pe axă: câte o persoană de la fiecare capăt, câte unul sau doi participanți de pe la mijloc își împărtășesc voluntar gândurile. Ceilalți stăm și-i ascultăm cuminți. Este puțină pasivitate comodă aici, ca la școală, când te rogi în gând să nu te scoată profu’ la răspuns. Participă cei mai „curajoși”, dar în gând precis fiecare dintre noi știe ce ar spune dacă totuși ar fi apelat.

Încetul cu încetul, precum se depune ceața asupra unui peisaj, se naște acel spațiu de lucru, atmosfera aparte a grupului de psihodramă: știi unde te afli fizic și psihic, cu tot bagajul tău sufletesc permanent, plus porția de zi, dar la acestea se adaugă niște emoții nedefinite, un fel de așteptare: pe unde ne vor purta exercițiile, împărtășirile, ce surprize ne rezervă discuțiile cu colegii, subconștientul… Intrăm parcă într-o lume asemenea visului.

Participanții se plimbă acum și primesc instrucțiunea să se imagineze cine sunt în Clujul cel vechi, în orașul de azi, respectiv în acela din viitor. La crearea atmosferei contribuie câteva fotografii vechi proiectate și un pic de muzică din epoca respectivă. Fotografiile Clujului de azi – familiare, imaginile din viitor… futuristice, puțin șocante.

Formăm minigrupuri de câte trei și discutăm între noi despre cine suntem în cele trei epoci. Avem la dispoziție vreo zece minute, nu foarte multe, dar suficiente pentru a ne schița ideile și pentru a-i asculta și pe colegii din grupul nostru. Este interesant că exprimând cu voce tare ceea ce ne-am imaginat în timpul plimbării meditative, parcă ajută să ne asumăm ideile. 

La cercul de împărtășire care urmează completăm pe rând ideea: „Eu mă regăsesc în Clujul vechi / din prezent / din viitor pentru că …” Îmi pare interesantă „balanța” după ce s-a parcurs cercul: de-abia câțiva s-au văzut în trecut și alți câțiva în viitor, cei mai mulți se regăseau în prezent, sentiment care poate nu li s-a părut firesc dintotdeauna, ci s-a format de-a lungul timpului prin căutări și încercări, succese și eșecuri. 

În pauză unii dintre noi descoperim nu numai biscuiții și ciocolata (de fapt, sincer, prima dată pe aceștia), ci și o măsuță așternută cu carduri (cardurile metaforice „Valori vii” ale Dianei Amza). Sunt desene foarte frumoase, colorate viu, foarte sugestive, potrivite cu valorile scrise pe ele: prietenie, conectare, acceptare, grijă de sine, ordine, generozitate, perseverență, amabilitate, și așa mai departe. Pe spatele cardurilor sunt câteva sugestii – inspirație și suport pentru o mai bună conectare la fiecare valoare. 

După pauză aflăm că acele carduri ne trebuiesc la exercițiul numit „Magazinul magic”. Sunt și o mulțime de eșarfe colorate pe măsuță, iar Denis ne invită să ne alegem câte-un card – el va reprezenta ceea ce dorim să cumpărăm, respectiv câte-o eșarfă – ea înseamnă ceea ce putem da în schimb.

Până își alege fiecare cardul și eșarfa, Denis dispare, nici n-o observăm, decât atunci când reapare „costumată” cu o eșarfă pe cap pentru a fi vânzătoarea, dând o mică notă de amuzament exercițiului. Intrăm pe rând în magazin (în ordine bazată pe voluntariat, ordine firească la un magazin), cerem și oferim. Denis intervine la fiecare cu întrebări, sugestii, se târguiește cu noi. Înainte să aibe loc efectiv vânzarea-cumpărarea, trebuie să convingem „vânzătoarea”, dar și pe noi înșine de necesitatea și beneficiul pentru ambele părți ale schimbului de „mărfuri”. Cineva are nevoie de iubire și își oferă orgoliul de care s-a săturat, altcineva ar da amintiri și experiențe pentru niște blândețe cu sine, apoi se cere muuultă răbdare în schimbul colegialității și colaborării care se refac mereu, „cresc” din belșug, se dă putere pentru echilibru și determinare, și așa mai departe. Aflăm și o poveste frumoasă de atracție aparent întâmplătoare, anume că participanta și-a ales cardul pe baza desenului, iar când a observat ce scrie pe el, și-a dat seama că valoarea i se potrivește perfect.   

Magazinul magic are orarul foarte generos, nu închide până nu și-a servit și ultimul client. Astfel această fază, cea principală a acestui atelier, devine destul de lungă. E drept că este foarte interesant de urmărit cine ce cumpără, ce dă în schimb, dar și solicitant psihic: atenția și empatia, deși nemanifestate verbal, funcționează parcă de la sine, de la toți pentru toți.

La cercul de împărtășire care urmează fiecare vorbește foarte liber, fără rețineri destul de mult despre el/ea, completează cu reflexii ce a cumpărat, ce a dat, din ce motiv. Liderii adaugă comentarii la câte-unul, participanții intervin și la modul spontan, se conturează începuturile unei discuții mai ample despre tema unui participant (perseverență în carieră / proiecte proprii), în care probabil s-ar putea implica pe parcurs mai mulți dintre noi, dar se simte totuși că nu este loc, timp, astfel nu mai continuă nimeni.

Din păcate cineva dintre noi a avut de îndurat un șoc foarte mare înainte de a sosi la atelier: pierderea unui prieten drag. Liderii încearcă s-o ajute cum pot mai bine: o încurajează la mai multe exerciții să-și exprime sentimentele. La propunerea lui Sergiu păstrăm un moment de reculegere pentru prietenul pierdut, oferind astfel persoanei îndurerate puterea de susținere a grupului. (Fata si Aura, colega liderilor, se retrag, revin numai la cercul de închidere.)

Ultimul cerc este condus de Sergiu. Reflectăm la întrebarea: cine suntem în orașul care crește. Întrebarea merge roată. De data aceasta aproape toți participanții prind (și mai mult) curaj și îsi împărtășesc detailat gândurile. Cineva ne povestește cum a realizat după multe călătorii și mulți ani în care a trăit în diferite orașe din țară și din străinătate că până la urmă Clujul este acel loc care îi poate oferi viața echilibrată care i se potrivește. Altcineva ne aduce aminte denumirea populară a Clujului: orașul comoară, și este de părere că fiecare dintre noi, cu valorile și strădaniile sale zilnice este o mică comoară a acestui oraș.  Pentru a putea crește, este nevoie de o bază – mai spune ea. Orașul și locuitorii ei pot fi reciproc această bază, așadar să avem grijă de orașul nostru ca la rândul lui și el să ne poată oferi o viață demnă. Întâmplarea face că persoana care închide cercul ne împărtășește un gând demn de a fi motoul acestor ateliere: el simte că din spectator încetul cu încetul devine actor pe scena Clujului. Cortină. Cine a mers vreodată în excursie la munte, s-a plimbat pe drumuri umbrite de brazi uriași ascultând cântecul vesel al pârâului, s-a deplasat mai apoi pe un teren denivelat, a urcat pe o potecă abruptă printre stânci și trunchiuri, și după tot efortul depus ajuns la vârf i s-a așternut în fața ochilor un peisaj superb care i-a tăiat respirația (rămasă), știe: psihodrama e ca o drumeție la munte.