Scena Clujului / 6

de Toth Klara

A șasea întâlnire din proiectul „Scena Clujului”, organizat de Societatea de Psihodramă ”JL Moreno”, s-a desfășurat în Centrul de Cultură Urbană / Pavilionul Tinerilor din Parcul Feroviarilor în data de 26 iunie 2026. Atelierul, de data aceasta de sociodramă, cu titlul „Orașul vocilor noastre” a fost condus de Sergiu Maxim și Claudiu Maxim. Am zărit încă doi psihodramaticieni ca participanți, anume pe doamnele Aura Iurian și Sabina Pop.

Parcul Feroviarilor se află pe malul Someșului, la vreo 15 minute de mers pe jos de la gara CFR, și este cel mai mare spațiu verde al orașului după parcul central. Târg de fân și animale la începutul secolului al XX-lea, zona a devenit un fel de grădină de cartier în anii 1960. În perioada comunistă, în apropierea sărbătorilor de iarnă proprietarul terenului, CFR, instala în acest parc „orășelul copiilor”, cu diferite obiecte pentru distracție și joacă, până și un trenuleț și patinoar. După 1990 parcul s-a degradat treptat, fiind lăsat în paragină peste două decenii. În urma revitalizării din fonduri europene și locale, finalizat în 2024, Parcul Feroviarilor – ce-i drept, cu un aspect foarte fidel randării, cu vegetația rărită dar cu alei, bănci, piste de biciclete, teren de joacă, aparate fitness în aer liber – a redevenit una dintre zonele verzi îndrăgite ale Clujului.

În mijlocul parcului iese imediat în evidență pentru oricine trece pe acolo o clădire rotundă cu pereți de sticlă. Aceasta este Pavilionul Tinerilor, un spațiu modern în care se organizează evenimente culturale, expoziții, întâlniri, precum și acest atelier.

Subsemnata și prietena, am sosit puțin mai devreme. Aș fi făcut cu drag o plimbare prin parc, căci nu am trecut pe acolo de când a fost reamenajat, dar era foarte cald, se topea ciocolata în ambalaj, am stat mai bine la umbră pe o bancă până să înceapă atelierul.

Intrând în pavilion, în mijlocul lui am găsit un spațiu mare, liber, în jurul lui culoarul circular și pereții de sticlă, vedere spre parc jur împrejur. Vară, căldură, în sală răcoare plăcută, muzică ambientală, „trupa” în rochii, bluze ușoare, colorate, cu modele florale, biscuiții și merele pregătite, atelierul putea începe.  

Ne-am prezentat cu numele mic, apoi Sergiu ne-a rugat să alegem și să prezentăm un gest din copilărie pe care-l făceam când promiteam ceva camarazilor noștri, ori ne angajam să păstrăm un secret. Gestul, repetat apoi în comun a devenit simbolul că vom păstra confidențialitatea în ceea ce privește ideile împărtășite în grup.

Apoi am parcurs cercul completând propoziția „Eu simt că vocea mea este auzită atunci când…” Unii au relatat întâmplări din familie, alții au amintit situații de la locul de muncă, confruntări cu prietenii, iar unora dintre noi, mai tăcuți din fire, nu le-a fost prea ușor să răspundă. Aceștia din urmă îsi puteau face auzită vocea mai degrabă atunci când aveau de discutat cu persoane și mai tăcute decât ele, sau când le revolta foarte tare ceva.

Am continuat cu un exercițiu în perechi. Liderii ne-au dat sarcina să povestim câte-o experiență în care am fost ascultați, pe deasupra am reușit să influențăm o situație.  Norocos participantul care a nimerit în pereche cu Aura: ea l-a ajutat să conștientizeze că de exemplu scriind articole în ziar, chiar dacă nu află în mod direct, ideile lui pot avea influență asupra cititorilor. Mulțumiri și pe această cale Aurei.

Se știa din anunț că atelierul va avea caracter de sociodramă. Sociodrama este o metodă de terapie și explorare de grup creată tot de Moreno, dar spre deosebire de psihodramă, care pune accentul pe individ, pe viața interioară a unei persoane, sociodrama se concentrează pe problemele societății, tratează conflictele comune ale membrilor diferitelor grupuri sociale. Sociodrama folosește technicile psihodramei, dar în loc de roluri individuale lucrează cu roluri colective. Acum a sosit momentul să gustăm și această metodă.

De data aceasta în timpul plimbării psihodramatice nu am meditat asupra unei amintiri sau atitudini față de o situție, ci am făcut un șir de mici exerciții de empatie, ca la un curs practic de actorie. Trebuia să experimentăm și să arătăm cum ne deplasăm într-un oraș în care ne simțim ca acasă, cum este când suntem grăbiți, apoi neascultați, pe urmă sprijiniți, puternici sau nesiguri cui să ne adresăm. Am exteriorizat aceste stări de suflet și de spirit cu ajutorul mersului nostru – mai iute, mai lent sau comod, contemplator, și a mișcărilor noastre – agitate, hotărâte, nesigure, șovăitoare. În plus, la fiecare temă ne-am și salutat din priviri, potrivit dispoziției avute.

A urmat un alt exercițiu dinamic, provocator. Liderii au cerut grupului să construiască statuia unui oraș care nu se ascultă. Ne-am așezat unul lângă altul morocănoși, cu spatele către vecinul, vecina, apoi câțiva participanți au privit pe rând statuia din afară. Din fericire au avut voie, ba chiar au fost rugați să o modifice astfel încât ea să prezinte semne că este capabilă de mai multă ascultare, dialog și schimbare. Ca urmare a câtorva gesturi simple, poziții mai lejere, mai deschise spre ceilalți, niște zâmbete, orașul a și devenit mai viu și mai plăcut pentru locuitorii săi.

În pauză lumea s-a grupat spontan în apropierea măsuței cu dulciuri și fructe, dar în același timp, la fel de spontan, și în jurul Sabinei: mai mulți participanți au întrebat-o (între doi biscuiți) fel și fel de lucruri despre psihodramă, ceilalți au tras și ei cu urechea. Pauza s-a dovedit prea scurtă.

Sergiu a remarcat conversațiile libere, și le-a întrerupt cu puțină părere de rău, dar ne-a pregătit în schimb un exercițiu interesant. Am pășit în față, pe „scenă”, unul câte unul, cu un microfon în mână, cu soarele de după-amiază pe post de reflector bătând în ochi, și am rostit fiecare câte-un scurt monolog care începea așa: „Dragă Cluj…” Mai mulți dintre noi i-am spus orașului că ne supără cum se poartă oamenii cu el, mai ales că vedeam din pavilion tocmai cele 2 blocuri cu peste 20 de etaje, foarte nepotrivite acelei zone, în plus – după mulți ani de la începerea construcțiilor – încă neterminate. Un participant i-a transmis orașului recunoștința pentru că l-a primit cu drag cu ceva timp în urmă, și l-a ajutat să se simtă ca acasă. Altcineva i-a mulțumit Clujului pentru anii frumoși de studenție. Clujul ne-a ascultat tăcut, îngândurat, și probabil a retrăit câteva clipe din trecut cu un surâs enigmatic.

După ce am împărtășit gândurile noastre cu orașul, ne-am întors către colegi. Am parcurs repede cercul, alegând câte-o temă sau problemă reală, actuală, legată de viața orașului, a unei comunități clujene, în rezolvarea căreia credeam că ne-am putea implica și am avea influență asupra soluționării. Teme au fost din belșug: educația civică, educația rutieră, comunicarea cu adolescenții, păstrarea tradițiilor, ocrotirea naturii, și așa mai departe. Apoi plimbându-ne, ne-am ales câte-o pereche și am dezvoltat temele noastre prin dialog.

Mai apoi perechile s-au alăturat altor perechi, până am format două grupe. Ele au ales una dintre propunerile individuale și au început să exploreze tema. Între timp Sergiu și Claudiu au așternut două foi mari albe pe podea, apoi ne-au dat carioci colorate, și ne-au rugat să schițăm esența problemei sociale identificate: situația reală, comunitatea pe care o afectează, măsurile propuse pentru rezolvarea ei, și în final să-i găsim un simbol prin care s-o reprezentăm. Membrii grupului nostru au căzut de acord că problema cea mai importantă și urgentă este folosirea substanțelor psihoactive de către tineri, care pe lângă adolescenții în cauză, evident le afectează familiile, dar și pe colegii și profesorii de la școala lor, iar astfel se dispersează în toată societatea. Ce simbol s-ar fi potrivit mai bine, decât o spirală care merge în jos, un fel de vârtej? Celălalt grup a fost de părere că problemele provin din neajunsurile educației civice. Aici este sursa multor atitudini negative, precum lipsa de respect față de colegi, adulți, vârstnici, natură, tradiții. Acestea induc acte de violență și comportament distructiv – astfel și-au justificat alegerea membrii celuilalt grup.

Câte-un membru al fiecărui grup a prezentat tema aleasă, a susținut-o cât de bine a putut în fața celuilalt grup, respectiv ca și cum ar fi trebuit să pledeze pentru cauza lor în fața reprezentanților primăriei pentru a-i convinge să se ocupe de problema lor la o dezbatere publică. După prezentări toți participanții au optat pe rând pentru una dintre teme, adăugând și motivul care le-a determinat alegerea.  

A apărut o măsuță, vreo 5-6 scaune în jur, bilețele cu rolurile sociale: primar, polițist, activist, reprezentantul elevilor, mama unui elev, inspectorul școlar, observatori. Oricine își putea alege unul dintre ele, și să ia parte apoi din perspectiva lor la scena ședinței. Tema aleasă până la urmă de majoritatea participanților a fost educația civică.

Observatorii au putut observa deja după scurt timp că adunarea nu avea o agendă de zi, fiecare vorbea numai despre problemele lui, nu-l interesau ceilalți, și aștepta rezolvarea de la primar… Însă… Unii primarii erau cam neputincioși, duceau cu vorba cetățenii, promiteau, dar nu prea aveau credibilitate, autoritate. Pe alți primari, aceia mai implicați, îi copleșeau problemele orașului. Nici polițiștii nu au fost foarte grozavi, ei păreau slabi și dezorientați, așteptau să li se spună ce să facă. Elevii sau studenții și-au exprimat nevoia de a fi ascultați. Cei care și-au susținut cauza cel mai energic, au fost mama elevului și activistul. Locul inspectorului școlar a rămas gol până la sfârșit. Poate pentru că în timpul ședinței de la primărie el tocmai se afla în delegație, tocmai ca să se documenteze despre situațiile problemă din diferitele școli din mediul urban, respectiv rural. Ori a fost absent pentru că subsemnatei, deși a fost tentată să intre în acest rol, i-a lipsit curajul (civic).

În schimb a fost foarte benefică prezența Aurei și a Sabinei, participarea lor la „dezbatere” a pornit și a animat și pe parcurs discuția. Cei doi psihodramaticieni au servit drept model pentru ceilalți actori, care astfel au prins curaj și au reușit să intre în rolurile lor. Ceea ce nu era chiar ușor, deoarece Claudiu a îndemnat participanții la schimburi rapide de roluri, de mai multe ori. Totuși, astfel aproape fiecare a încercat fiecare rol, și a reacționat spontan din poziția respectivă. Timpul dedicat exercițiului fiind epuizat, „ședința” a fost suspendată.

Atelierul dedicat relației dintre vocea personală și viața comunității a ajuns astfel la sfârșit. Din păcate a rămas mai puțin timp pentru feedback, decât ne-am fi dorit. Din împărtășiri a reieșit că toți participanții au observat că orașul nu a funcționat, și ar fi avut multe de spus despre motive, mai ales pentru că schimburile de rol le-au oferit mai multe perspective. Dacă eram un grup constant, probabil am fi reluat scena la următoarea întâlnire și am fi lucrat pe ceea ce acum nu ne-a ieșit bine, am fi colaborat cu mai multă convingere, am fi contribuit cu mai multă responsabilitate la binele orașului, și implicit, al locuitorilor săi.

În general, putem înțelege complexitatea unei probleme numai dacă ne angajăm să o privim din mai multe perspective – afirmație valabilă cu atât mai mult pentru problemele sociale. Acest atelier a contribuit semnificativ la conștientizarea de către participanți că sociodrama, prin posibilitatea de a intra în rolul diferitelor grupuri sociale, ne poate ajuta să vedem pe dinăuntru ce factori de tensiune, limite, nevoi și responsabilități comportă fiecare rol social. Astfel sunt șanse mai mari să manifestăm mai multă înțelegere față de toți actorii vieții sociale, așadar semenii noștri, să fim mai motivați, să nu așteptăm inițiativa altora, ci să ne implicăm cu responsabilitate în viața comunității noastre pentru o cauză bună.

Cine s-a deplasat vreodată (ah, de câte și câte ori) grăbit în orașul său pe strada bine știută, a parcurs-o dus și întors fără să observe (aparent) aceleași case, garduri, blocuri, magazine, mașini, aceiași copaci, aceiași trecători, pisici și câini, știe: psihodrama, și la fel de bine sociodrama, e ca plimbarea într-un oraș cunoscut: rărind puțin pașii, ridicând privirea, cetățeanul poate observa mici detalii și legături nebănuite, surprize și pe căile foarte cunoscute, poate dobândi altă perspectivă la tot ceea ce credea de neclintit, ceea ce i se părea firesc, sau și mai bine, alegând itinerare diferite, poate întâlni lume nouă, idei noi,  și poate revitaliza astfel… orașul său interior.