Ce rămâne după un atelier de psihodramă?

Iată ce a rămas pentru una dintre participante

Klara Toth: Scena Clujului / Ediția 1

Societatea de Psihodramă „JL Moreno” a avut ideea excelentă de a iniția anul acesta o serie de ateliere gratuite de psihodramă pentru clujeni. Atelierele, zece la număr, câte unul pe lună, au menirea de a răspândi această metodă de grup, care reînvie spontaneitatea și creativitatea, reintroduce jocul în viața adultă cu scopul ca oamenii să-și poată exprima și prelucra mai ușor problemele. Organizatorii își propun ca metoda să ajungă la cât mai mulți oameni, să ajute comunitatea dezvoltând membrii ei. Primul atelier a avut loc la Biblioteca județeană în 19 ianuarie 2026, s-a întitulat Scena Clujului și a fost condus de Simona Vlad și Sergiu Maxim.

Grupul s-a constituit pe bază de înscriere. Participanții s-au văzut poate pentru prima oară și probabil nu se vor mai întâlni niciunde după aceea, precum călătorii unui tren, cei 26 de tineri și mai puțin tineri clujeni au avut, totuși, mai multe în comun decât ar fi crezut inițial. 

Asemănările au început să se dezvăluie încă de la primul cerc. La întrebarea Cu ce pornim în această călătorie (atelierul) și ce dorim să luăm cu noi în sufletele noastre la sfârșit? cei mai mulți dintre noi au răspuns: curiozitate, bucurie, speranță, încredere, curaj.

Cu aceste sentimente în „traiste” am pornit prin țară, fiecare spre locul lui natal. Harta s-a umplut frumos, pe alocuri cu o populație mai densă, pe alte meleaguri au ajuns mai puțini locuitori, dar aveau cu toții un sentiment de siguranță oferit nu numai de conștientizarea rădăcinilor, ci și de spațiul comun al grupului. Răspunsurile noastre la următoare întrebare, puțin hazlie – Unde am dormit aseară? – au format harta Clujului. Fiecare cartier a fost reprezentat.

Activitatea a continuat foarte firesc: participanții s-au plimbat prin „oraș” până s-au găsit cei care se cunoșteau. Ei au format, parcă, un soare, cu un centru și mai multe raze. Surpriza plăcută a momentului a fost că nu au rămas singuri nici aceia, care nu cunoșteau pe nimeni, ci au alcătuit și ei un grup.

Apoi, ca să fixăm coordonatele temporale, am privit mai cu atenție perioada anului în care eram: la începutul anului nou, după multe zile strălucite de sărbătoare, vremea încă posomorâtă, oamenii, nevoiți să se întoarcă la locurile de muncă… toate condițiile întrunite pentru apariția fenomenului cunoscut sub numele de Blue Monday. Împărțindu-se în mod aleator în grupe de câte trei, participanții au discutat dacă și cum resimt ei aceste efecte.     

După gândurile melancolice a urmat înviorarea, anume două exerciții foarte plăcute, distractive. Cineva spunea „Mie-mi place să…”, apoi făceaun pas spre interiorul cercului, iar cei care împărtășeau ideile rostite, intrau și ei în cerc pentru  câteva clipe. Astfel i-am văzut pe cei care merg des cu bicicleta, pe cei care joacă șah, pe alții cărora le plac drumețiile și așa mai departe. Celălalt exercițiu avea motoul „Cred că sunt singura de aici care…” De fiecare dată când membrii „avizați” ai grupului pășeau în cerc, întăreau sentimentul că nu suntem singuri cu o trăsătură, un hobby sau o problemă de-a noastră. Caracterul și tema atelierului nu a permis să explorăm aceste asemănări, totuși participanții au putut observa din nou că există mai multe lucruri care îi leagă decât acelea care îi despart.

Apoi, numărând câte doi în cercul mare, am format două cercuri mai mici, concentrice. Prin această dinamică simplă, cei care se aflau față în față au devenit o pereche. Primele două exerciții – unde ne simțim acasă, respectiv unde ne simțim străini în Cluj – ne-au ajutat să conștientizăm raportul nostru cu anumite aspecte ale orașului în care trăim. Al treilea exercițiu – la ce restaurant ar merge și ce și-ar comanda regele Matei Corvinul – a realizat foarte frumos legătura cu una dintre personalitățile simbol ale Clujului, cu istoria orașului, cu secolele trecute fără de care orașul nu ar fi cum este acum.

La toate cele trei exerciții cu toții am avut altă pereche, anume persoana cu care am ajuns față în față făcând un pas la dreapta. Cred că nu am fost singura (a se vedea exercițiul de mai înainte) care nu știam că pășind una spre dreapta omul se poate trezi într-o lume total nouă. Aici și asta a fost posibil. Chiar dacă numai pentru câteva minute, dar ni s-a ivit lumea unui alt participant. Probabil am putea avea surprize asemănătoare, la fel de plăcute și în viața de zi cu zi dacă am acorda mai multă atenție celor de lângă noi, deopotrivă celor necunoscuți și celor despre care credem că-i cunoaștem.

După mișcarea circulară geometria grupului a devenit lineară: ne-am așezat cu toții pe aceeași linie, cea a apariției noastre în Cluj. În momentul acela nu am crezut, ci am știut sigur că sunt singura din grup care trebuie să se așeze prima la primul capăt al liniei… anul apariției mele la Cluj fiind tocmai anul nașterii mele. În linia formată, am rostit fiecare cu voce tare anul nostru. Parcurgerea intervalului de pe la sfârșitul anilor 1960 până prin 2024 sau 2025, trecerea timpului privit la modul accelerat: senzație copleșitoare.

Pauza a marcat faptul că a trecut jumătatea atelierului. Prea repede. Ne-am consolat cu prăjituri și bucăți de ciocolată oferite de liderii grupului.

Partea a doua a început cu un exercițiu pentru… avansați. Ca încălzire, am făcut repejor câte-un desen. Tema era să reprezentăm spiritul Clujului nostru, o entitate aparte, proprie fiecăruia. După aceea a urmat partea și mai dificilă: schimbul de rol. Perechea noastră a devenit eul nostru auxiliar, iar noi am intrat în rol de spirit al Clujului pentru ca acesta să ne poată transmite un mesaj. Evident am repetat exercițiul și pentru „spiridușul” perechii noastre.

Spiritul Clujului pentru fiecare – altă noutate. Cred că nu am fost singura… care nu știam că am un fel de înger în oraș, cu care pot comunica, care îmi șoptește cuvinte încurajatoare când sunt mai obosită și deprimată. Mulțumesc psihodramei, Simonei, lui Sergiu și Clujului pentru asta!

După discuțiile cu îngerii, am coborât iarăși pe pământ. Exercițiul de încălzire: plimbare prin oraș, ce clădire ești, numai numele, trecerea în revistă a unor locuri bine știute de toți, parcă văzute cu drona. Cred că nu am fost singura… căruia orașul îi este drag, se plimbă des pe străzile lui, privește clădirile, le fotografiază și totuși niciodată nu s-ar fi gândit să se pună în locul vreuneia: oare cum se simte o biserică sau alta, un magazin, un cinematograf… Dar acolo și atunci, la acest prim atelier, am avut ocazia să aflăm, căci Sergiu a trecut pe la fiecare clădire și a întrebat-o cum stă, cum se simte, ce-și dorește…

Casinoul, care se simte destul de ocupat și uneori obosit, dar având și perioade cu liniște, contemplare în mijlocul parcului superb. Clădirea mică, dar deosebită din secolul XIX. a Academiei Române, stând pe colț la o intersecție aglomerată, cu zidurile ei de un albastru intens, cu ornamente florale, ghirlande alb-gălbui, singura colorată din zonă. Hotelul Belvedere, care oferă perspective, magazinul Central în care se găsesc de toate, cinematograful Florin Piersic, așezat în centru, totuși simțindu-se puțin părăsit, știindu-se capabil de a fi mai util. Turnul pentru sărituri cu parașuta, care se simte inutil, urât și ruginit. Biserica reformată de pe strada Kogălniceanu. Simplitatea îi conferă măreție. Acest lăcaș de cult a căzut victimă focului de câteva ori de-a lungul secolelor, dar a fost reclădit și oferă și astăzi un loc de liniște și meditație oricui îi trece pragul. Bastionul Croitorilor, care este atât de vechi, încât se simte în afara timpului, fluxul ei nu îl mai afectează, totuși încearcă să se înnoiească învățând lucruri noi. Căsuța cu turnuleț retrasă de lângă parc, care s-a temut că va fi demolată, în schimb a fost renovată frumos, păstrând proporțiile și forma ei inițială, inclusiv turnulețul, găzduind acum o grădiniță – doar câteva dintre clădirile Clujul care au vorbit prin noi, despre noi. A devenit de la sine înțeles, cred, pentru toată lumea că personificându-le, vorbind în numele lor, dăm glas, externalizăm, de fapt, conținuturile noastre interioare. Să povestești despre tine printr-un simbol este foarte ușor de făcut, totuși are un impact puternic asupra sufletului.

Cine știe dacă în clădirile pe care ni le-am ales ne-am simțit „acasă” ori numai „vizitatori”?! Din păcate, timpul a expirat, atelierul s-a terminat. Emoțiile pe care le-am strâns de-a lungul lui au putut fi împărtășite în cercul de închidere.

Cine s-a plimbat vreodată pe malul mării, cu valurile niciodată la fel, cine a intrat în apa călduță până la genunchi și peste un pas s-a trezit acoperit de un val mare și puternic care l-a și  mișcat din loc, a fost surprins când apa a devenit adâncă până la gât și foarte rece, apoi a simțit din nou mângâierile unui val mai blând și se putea ține iarăși mai sigur pe picioare – știe: psihodrama e ca marea. Chiar dacă se întâmplă pe malul Someșului, la Cluj.